Nu ştiu dacă aceasta a fost intenţia din spatele aşa numitelor “reţele sociale” însă devine destul de clar că au dat lovitura. S-au aşezat pe o nevoie bazală a individului uman şi de aceea scopul lor iniţial, oricare a fost acesta, a fost deturnat. Succesul lor extraordinar este dat de faptul ca au creat un mediu pentru exprimarea unei nevoi umane, de tip narcisic (caracterizat, printre altele, de nevoia de aprobare, de vizibilitate, de apreciere). Narcisismul are nevoie să fie văzut, se hrăneşte cu asta, trăieşte prin asta. Trebuie să dovedească cine este, ce este, cum este, ce poate. Este o luptă continuă de a arăta, de a-şi demonstra puterile şi valoarea. Este însă prins în vârtejul acesta al aprobării, astfel încât devine foarte repede dependent de el.
Cum i-a naştere acest narcisism pe care, atenţie, îl avem fiecare dintre noi?
Povestea începe în primii ani de viaţă. Este perioada în care, cum am sughiţat, cum am plans sau am scîncit puţin cineva vine la noi. Instinctiv, simţim că treaba asta este foarte bună pentru noi, că ne facem să ne simţim foarte bine, cumva importanţi, puternici. Este de ajuns sa scâncim şi cineva a sărit. Acest “sărit”, adică reacţia celuilalt la ce facem noi va rămîne în noi, ca dovadă a puterii pe care o avem, a interesului pe care îl manifestă celălalt pentru noi, dovadă a propriei valori. Această putere pe care o simţim ne face, pe de o parte, să devenim centrul propriului univers (nimic nu este mai important decât propria noastră stare/satisfacere) iar pe de altă parte, să-l ţinem pe celălalt aproape, cu ochii pe nevoile noastre. Suntem avizi după atenţia lui, căci asta satisface nevoile noastre. Sau: doar celălalt ne poate satisface nevoile, şi asta ne facem să fim dependenţi de celălalt (fapt care nu înseamnă deloc putere, ba dimpotrivă)
Cu ale cuvinte dezvoltăm o falsă putere, căci ea este bazată pe un altul, dependentă de acesta!
Narcisismul se observă la copilul mic care îşi aduce jucăriile în mijlocul adulţilor care vorbesc. Îşi începe spectacolul într-o încercare de a atrage atenţia. Se mai vede atunci când intervine între părinţii care vorbesc, care vor să se sărute, care se ceartă. Cumva totul trebuie sa-l cuprindă, totul este despre el, pentru el;
Lumea este a lui şi el este lumea
Trebuie să fie văzut, apreciat. Reacţia celorlalţi trebui obţinută cu orice preţ, chiar dacă aceasta înseamnă datul cu fundul de pământ în mijlocul magazinului sau aducerea oliţei pentru a-şi face nevoile în centrul unei discuţii, un soi de voyeurism precoce.
Narcisismul acesta este ceva ce se dezvoltă înăuntrul nostru de foarte devreme, este esenţa noastră, ceea ce înseamnă că purtăm în străfundul nostru această nevoie dar şi o mare sensibilitate. A nu fi apreciat, a nu fi “văzut”, a fi ignor(e)at este cea mai cumplită pedeapsă pentru mulţi dintre noi. Doare al naibii de tare!
Cum se regăsesc toate acestea în spaţiul virtual? Ce îi face pe oameni să posteze orice despre sine, fără mare substanţă, doar pentru a obţine un like?
Este un narcisism în suferinţă, o nevoie care a rămas nesatisfăcută, sau care, dimpotrivă, a fost satisfăcută odată dar a fost pierdută, o pierdere care nu a fost depăşită.
Omul postează pentru că are nevoie sa fie VĂZUT. Nu are nimic de a face cu “socializarea”(!?!) şi nici cu “comunicarea” atunci când postezi vrăbiuţe, flori sau mesaje ale nu-ştiu-cui. Când postezi că eşti la restaurant nu interesează pe nimeni; de fapt tu nu accepţi asta, tu trebuie să fi văzut, oricând, oricum.
Deşi cred că sunt totul, sunt nimic fără ceilalţi
În lumea aceasta, cam lipsită de conţinut, Like-ul a căpătat valoarea îmbrăţişării, a sărutului pe obraz. Nu-l poţi obţine în realitate, nu contează, îl cauţi pe “net”. Like-ul este unitatea de măsură a aprecierii, a valorizării, a atenţiei. Mi-ai dat un like, mi-ai dat atenţia ta. Nu mi-ai dat like, sau te mai apuci să-mi critici postarea, mă răneşti profund, şi reacţionez. De aceea “discuţiile” pe net înseamnă de fapt “cum vreau eu, că este pagina (wall) mea, şi singura libertate pe care o ai este să faci ce vreau EU”.
Relaţia cu…reţelele este un fel de love & hate (iubire şi ură)
Te caut, am nevoie de tine, dar te urăsc atunci când îmi faci rău (a se citi: nu îmi dai ce vreau EU). Te iubesc iar asta mă face să te urăsc în acelaşi timp, căci îmi dau seama ce putere ai asupra mea.
Te vreau şi mă tem în acelaşi timp
Văd persoane care postează fel de fel de chestii pe aceste reţele, dar să nu dea domnul să primească vreo critică sau un alt punct de vedere că este nenorocire.
Văd alte persoane care postează tot timpul apoi se plâng că sunt “obosite, consumate”, că “sunt o pierdere de timp” şi se supără pe “reţea” că nu-ştiu-ce-le-a-făcut şi pleacă, dar doar cîteva zile…apoi revin, şi o iau de la capăt….
Şi lumea întreabă: “dar de ce te-ai supărat, de ce iei lucrurile personal”? Păi…totul este de fapt personal….
Acea nevoie de a fi văzut, despre care scriam mai sus, duce adeseori la un fel de voyeurism, o nevoie (aproape) patologică de a fi văzut, de a obţine o reacţie. Nu întâmplător vedem lucruri împinse la maximum. Se arată orice doar pentru o reacţie care să satisfacă nevoia de atenţie. “Rufele nu se mai spală de mult în familie”, ci pe net.
Dacă nu eşti pe net nu exişti; dacă nu ai “pagină” nu exişti. Acestea sunt noile axiome ale secolului acesta.
Cumva iubirea a avut întotdeauna nevoie să fie văzută, apreciată. I s-au dedicat poezii, ode, tablouri, sculpturi şi filme, Pare însă că, acum mai mult ca oricînd, în epoca voyerismului virtual, are nevoie sa fie arătată, strigată în public. Se arată cu nonşalanţă copii, stiţi, acei copii carora li se neagă accesul la reţelele sociale, relaţiile (“Într-o relaţie”), căsătoriile (“M-am casatorit”) etc. A luat copilul bac-ul? Repede, diploma pe net. A luat centura la karate, premiul la dans sau menţinea la balet? Repede pe net. Nu mai este suficient să iubeşti în tăcere, în intimitate, în familie.
Daca nu îţi arăţi iubirea pe net inseamnă că nu iubeşti
Este destul de clar ca “reţelele sociale” vor rămâne. Cât timp? Atât timp cât narcisismul nu-şi va găsi alte căi pentru a se satisface…
Reţelele sociale sunt o lume falsă, într-o lume falsă….
Autor: Pescaru Valentin psiholog, psihoterapeut
Clinica Serenity
