Disocierea: când mecanismul care te-a salvat începe să te distrugă
În punctul acesta al poveștii, apare întrebarea pe care o auzim adesea în cabinet – sau pe care oamenii și-o pun în tăcere: „Dacă văd ce mi se întâmplă, de ce nu pot pleca?” Răspunsul nu ține de voință, nici de inteligență, nici de curaj. Ține de…disociere.
Cum apare disocierea: soluția imposibilului
Pentru un copil aflat într-un mediu emoțional periculos, conflictul interior este radical:
– am nevoie de iubire ca să supraviețuiesc
– aceeași iubire mă sperie, mă rănește sau mă anulează
Psihicul nu poate trăi aceste două adevăruri simultan fără să se fractureze.
Așa că face singurul lucru posibil: separă planurile existenței. Aceasta este disocierea. Nu e boală. Nu e slăbiciune. Este un mecanism de supraviețuire. Dar este un mecanism care desface realitatea în două planuri.
Cele două realități paralele
Prin disociere, persoana ajunge să trăiască în două planuri care nu se întâlnesc:
1. Realitatea dureroasă (cea care ar distruge dacă ar fi simțită pe deplin): abuz, alcool, violență, umilință, frică, nesiguranță
2. Realitatea salvatoare (cea care permite să rămână în relație): „în adâncul lui e bun”, „mă iubește”, „se va schimba”, „fără el nu pot”
Aceste două realități coexistă, dar nu se integrează. Și tocmai această separare face posibil atașamentul traumatic.
De ce disocierea funcționează… la început?
La început, disocierea:
– protejează psihicul de colaps;
– permite continuitatea relației;
– reduce anxietatea acută;
– păstrează speranța.
Este un mecanism inteligent, adaptativ, necesar. Fără el, copilul – sau adultul vulnerabil – s-ar prăbuși.
Momentul în care mecanismul se întoarce împotriva persoanei
Problema apare atunci când disocierea:
– nu mai este temporară;
– nu mai este flexibilă;
– devine modul principal de a fi în relație.
Din acel moment:
– realitatea dureroasă este minimizată („nu e chiar așa grav”);
– speranța imaginară este suprainvestită;
– limitele devin imposibile;
– ieșirea pare de neconceput.
Persoana vede, dar nu poate accepta ceea ce vede. Sau, dacă este mai ușor de înțeles așa: are o zonă oarbă, pe care nu o acceptă. Dacă ar accepta-o ar trebui să ia măsuri. Și cum „măsurile” sunt de obicei drastice (plecarea), se lovește de dependența de a fi cu cineva.
Știe că relația o distruge, dar nu poate renunța la versiunea salvatoare a ei. Atașamentul traumatic se hrănește din disociere. Atașamentul traumatic nu este menținut de ignoranță. Este menținut de separarea realităților.
Atât timp cât o parte trăiește durerea iar cealaltă trăiește speranța, relația continuă. Conflictul interior continuă. Durerea continuă.
Disocierea ține persoana:
– în relație;
– în așteptare;
– în promisiune;
– în iluzia că „se poate și altfel”.
De ce nu există vindecare fără integrare
Ieșirea din atașamentul traumatic nu se produce prin:
– explicații raționale;
– sfaturi de tip „trebuie să pleci”;
– promisiuni de schimbare.
Se produce în momentul dureros, dar eliberator, în care persoana poate să conțină în același timp ambele adevăruri:
– „spune că mă iubește”
Și
– „mă rănește constant”
Când aceste două planuri se integrează, nu mai pot coexista fără conflict. Iar conflictul acesta:
– dizolvă speranța falsă;
– face disocierea inutilă;
– deschide calea spre realitate.
Un adevăr esențial! Disocierea nu este dușmanul. A fost salvarea. Dar vindecarea începe în momentul în care mecanismul care te-a ținut în viață nu mai este lăsat să-ți conducă viața.
Atașamentul traumatic nu se rupe când „înțelegi”. Se rupe când poți simți realitatea întreagă fără să te fragmentezi.
Valentin Pescaru
psiholog, psihoterapeut, sexolog
